Laboratorul Relațional: Cum Terapia de Grup Rescrie Tiparele Învățate în Familia de Origine

În România, când auzim „psihoterapie", ne gândim aproape automat la o cameră liniștită, un fotoliu și o singură persoană care ascultă. Ideea de a intra într-o încăpere cu șase sau opt necunoscuți și de a vorbi despre lucruri intime este, pentru majoritatea dintre noi, aproape de neconceput. Și totuși, în alte țări, această formă de terapie este la fel de firească precum cea individuală.

În cel mai recent episod al podcastului WiseTeach, Claudiu Roman a discutat cu Alina Agache, psihoterapeut sistemic de cuplu și familie acreditat de Colegiul Psihologilor din România, cu peste 10 ani de experiență. Alina lucrează atât în cadrul terapiei individuale, cât și al terapiei de grup, o abordare aproape necunoscută la noi, dar puternic ancorată în tradiția occidentală. Discuția a acoperit ce înseamnă, de fapt, terapia de grup, de ce ne este atât de greu să fim vulnerabili în fața unor străini, ce roluri aducem cu noi din copilărie fără să știm și care este primul pas concret pentru cineva care ar vrea să încerce, dar încă îi este teamă.

Ce este, de fapt, terapia de grup: un cadru cu reguli clare

Prima imagine care le vine în minte majorității oamenilor este a unui cerc de scaune în care fiecare își spune, pe rând, povestea. Realitatea, spune Alina, este mult mai structurată. Terapia de grup este o formă de psihoterapie cu un număr restrâns de participanți, ideal între șase și zece persoane, care se întâlnesc regulat, o dată la două sau trei săptămâni, în funcție de cum agreează grupul.

Ceea ce diferențiază însă un grup terapeutic de orice altă adunare este contractul de la bază: un set de reguli clare, stabilite explicit încă din întâlnirea preliminară cu psihoterapeutul. Fiecare are libertatea să vorbească sau să nu vorbească. Ne ascultăm fără să ne judecăm, fără să criticăm, fără să dăm sfaturi nesolicitate. Fiecare este lăsat să exprime până la capăt, fără a fi întrerupt.

De ce contează atât de mult regulile? Pentru că, pentru mulți oameni, este prima experiență de acest fel. „În familiile în care noi ne-am născut, de multe ori aceste reguli nu sunt comunicate clar și deschis", explică Alina. „Noi le înțelegem ca și copii ghicindu-le prin tăcerile părinților, prin pedepse." Terapia de grup vine, prin contrast, cu un cadru transparent, care devine în sine o primă lecție de relaționare sănătoasă.

Familia, primul grup pe care nu-l alegem. Grupul terapeutic, primul pe care îl alegem conștient

Din perspectivă sistemică, ne naștem dintr-o relație și ne formăm datorită relațiilor pe care le trăim de-a lungul vieții. Familia este primul grup din care facem parte, iar noi nu îl alegem. Acolo învățăm ce înseamnă apropierea, conflictul, rușinea, apartenența, limitele sau respingerea, cu tot ceea ce părinții noștri, la rândul lor, au învățat de la părinții lor.

Grupul terapeutic devine, în această logică, un laborator relațional. „Oamenii nu doar vorbesc despre relațiile lor, ci încep să observe cum relaționează chiar acolo, în prezent, în cadrul grupului", spune Alina. Este primul grup pe care îl alegem în mod conștient, într-un cadru sigur, în care putem experimenta variante noi de a fi cu ceilalți, mai sănătoase și mai puțin costisitoare emoțional decât cele deprinse acasă.

Diferența față de terapia individuală: nu povestești relațiile, le aduci cu tine

În terapia individuală, clientul povestește ce se întâmplă cu partenerul, cu părinții, cu colegii. Terapeutul lucrează cu ce este relatat. În terapia de grup, mecanismul este radical diferit: nu povestești relațiile, ci vii cu ele. „Felul în care relaționezi în cadrul unui grup apare foarte repede la suprafață", spune Alina.

Dacă ți-e greu, în mod normal, să spui de ce ai nevoie, va fi greu și în grup. La deschiderea fiecărei sesiuni, momentul de check-in invită pe fiecare să spună cu ce stare a venit și dacă are o nevoie din partea grupului. Persoanele obișnuite să-și ignore propriile nevoi vor evita firesc acest moment. Dacă ai tendința să-i salvezi pe ceilalți, vei începe să faci asta și acolo, sărind cu sfaturi și soluții imediat ce cineva își expune o dificultate. Toate aceste comportamente nu sunt criticate. Sunt observate. Iar prin momente de psihoeducație despre dinamicile de familie, oamenii încep să se recunoască singuri în tipare de care poate nu fuseseră niciodată conștienți.

Rolurile pe care le duci în orice grup, fără să știi

Un segment central al discuției a fost dedicat rolurilor pe care le preluăm în copilărie și pe care, adulți fiind, le repetăm în orice grup din care facem parte, de la echipa de la muncă, la relația de cuplu. Alina insistă asupra unui punct esențial: aceste roluri nu sunt trăsături de personalitate, ci strategii inteligente de adaptare, dezvoltate de copil pentru a menține pe cât se poate echilibrul unei familii care nu era perfectă.

Eroul este cel responsabil, performant, care aduce mândrie familiei prin rezultatele lui. Familia are nevoie de el ca să nu se concentreze pe alte probleme mai greu de discutat. Copilul invizibil a învățat că, dacă el nu are nevoi, părinții sunt în regulă și relația de atașament este protejată. Ca adult, îi va veni foarte greu să ceară ajutor. Mascota detensionează prin glume orice atmosferă încărcată. Țapul ispășitor absoarbe conflictele familiei și își asumă vina, chiar și pentru lucruri de care nu are nicio legătură. Copilul parentificat devine „părintele părintelui", având grijă de starea emoțională a mamei sau a tatălui, într-un context în care unul dintre părinți este deconectat, absent sau imatur emoțional.

Nu ne rezumăm, spune Alina, la un singur rol. Acasă poți fi copilul invizibil, la școală eroul, cu prietenii mascota. Rolurile se schimbă în funcție de dinamica familiei, iar un divorț sau plecarea unui frate le poate reașeza brusc. Iar scopul terapiei „nu este să elimini rolul, ci să îl transformi în așa fel încât să ofere persoanei libertatea de a alege". Un fost erou poate învăța că are valoare și fără performanță. Un fost țap ispășitor descoperă că nu este responsabil universal pentru problemele tuturor. Un fost copil invizibil poate experimenta că este iubit și când cere spațiu, și când este văzut.

De ce este România atât de reticentă: „rufele se spală în familie" și moștenirea comunismului

De ce, în ciuda beneficiilor, terapia de grup este aproape absentă la noi? Prima frică este a fi judecat, spune Alina. Dar dacă mergem un pas mai adânc, „nu este doar frica de a fi judecați, este frica de a fi văzuți exact așa cum suntem". Mulți dintre noi am crescut cu mesajul că emoțiile trebuie ascunse, că vulnerabilitatea este un semn de slăbiciune, că trebuie să ne descurcăm singuri.

Peste această moștenire familială se suprapune o componentă culturală. „Am crescut cu expresii, Claudiu, «rufele se spală în familie», «să nu ne faci de rușine», «ce o să zică lumea»", punctează Alina. A cere ajutor psihologic a fost asociat multă vreme cu rușinea sau cu ideea că ai o problemă gravă, „mai pe românește spus, ești nebun".

Există însă și un strat mai adânc: cel al perioadei comuniste. Ani la rând, oamenii au învățat să fie foarte atenți ce spun și în fața cui spun. Încrederea în grupuri de necunoscuți a fost erodată de frica de a fi judecat, trădat sau sancționat. Chiar dacă societatea s-a schimbat, aceste forme de neîncredere se transmit din generație în generație. Un copil ai cărui părinți sau bunici au trăit acea perioadă poate rămâne cu convingerea, moștenită implicit, că „nu e ok să vorbești cu oricine și să spui orice". Iar aici, subliniază Alina, nu discutăm despre cinci-șase generații în urmă, ci despre părinți și bunici încă în viață.

Ce se schimbă efectiv în grup: rușinea scade, tiparul devine vizibil

Paradoxul este că exact această teamă de a fi văzuți devine unul dintre cele mai importante puncte de lucru. „În loc să fie criticați sau respinși, oamenii descoperă că sunt ascultați, înțeleși, acceptați." Iar în acel moment, ceva se schimbă.

Alina descrie două momente de „aha" recurente. Primul: „Nu sunt singur în toată povestea mea." Mulți oameni ajung în grup convinși că ceea ce simt este ciudat sau rușinos. Când aud trei-patru persoane descriind aproape aceeași experiență, rușinea începe să scadă, pentru că rușinea crește în izolare și se diminuează în comunitate. Al doilea moment, spune ea, este poate și mai profund: „Fac și aici exact ceea ce fac în viața mea de zi cu zi." Până atunci, oamenii vedeau aceste comportamente ca probleme separate: așa sunt cu partenerul, așa sunt la serviciu, așa sunt cu părinții. În grup apare înțelegerea că este același tipar relațional care apare peste tot. Iar restructurarea începe atunci când vezi tiparul, nu doar consecințele lui.

La bază, mecanismul este posibil datorită neuroplasticității, capacitatea creierului nostru de a forma noi conexiuni când este pus în situații diferite de cele pe care le trăim zi de zi. Dacă în familia de origine vulnerabilitatea era respinsă, criticată sau ridiculizată, în grup se întâmplă altceva. Cineva se vulnerabilizează și constată că nimeni nu îl respinge, ba chiar că unii se apropie și mai mult. Repetiția acestei experiențe, întâlnire după întâlnire, creează un nou construct, iar creierul învață că relațiile pot fi sigure.

Pentru cine este (și pentru cine nu este) terapia de grup

Terapia de grup este potrivită pentru oameni care vor să înțeleagă mai bine felul în care funcționează în relațiile cu ceilalți, dar și pentru situații clinice specifice. Alina menționează anxietatea socială, anxietatea generalizată și persoanele care fac atacuri de panică, formele ușoare și moderate de depresie, stima de sine scăzută, dificultățile în comunicare, incapacitatea de a pune limite sau sentimentul repetării acelorași tipare relaționale.

Există și situații în care terapia individuală este mai potrivită ca punct de plecare: o criză majoră recentă, o traumă foarte proaspătă sau un nivel de anxietate atât de ridicat încât însăși intrarea într-un grup ar fi copleșitoare. Tocmai de aceea, înainte de formarea unui grup, Alina organizează o întâlnire preliminară de 15-20 de minute cu fiecare persoană interesată, pentru a înțelege obiectivul și a evalua dacă acesta este momentul potrivit.

Un mit important pe care Alina îl demontează: nu este o competiție între cele două forme. „Sunt două instrumente diferite care se completează foarte bine. Uneori începi individual și continui cu grupul, alteori începi în grup și simți nevoia unor ședințe individuale." Important este ca alegerea să răspundă nevoilor din momentul de viață în care te afli.

Primul pas nu este curajul, ci curiozitatea

Pentru cineva care ar vrea să încerce, dar încă îi este teamă, Alina propune o reformulare surprinzătoare. Nu i-ar spune să aibă curaj. Curajul, spune ea, „apare de multe ori după ce facem primul pas, nu înainte". Recomandarea este alta: să fie curios. Să se informeze despre grup, să vorbească cu terapeutul, să pună toate întrebările despre cum funcționează, să citească contractul cu regulile.

Iar la prima întâlnire, nu există presiunea de a vorbi. Poți doar să observi, să vezi cum se simte, să-ți dai voie să fii prezent. Ce spun cei mai mulți după prima ședință, chiar acolo la finalul ei, este că „mi-am imaginat că va fi mult mai greu". Cea mai grea parte este cea de dinainte de a intra pe ușă. Iar dacă, după ce ai încercat, decizi că grupul nu este pentru tine, este perfect în regulă. „Merită să iei această decizie după ce ai trăit experiența, nu doar pe baza fricii care te face să anticipezi anumite scenarii."

Dacă simți că repeți aceleași tipare în relații, că îți vine greu să ceri ajutor sau că duci cu tine un rol format acasă, într-o familie care nu era perfectă, așa cum nu e niciuna, poate este momentul să explorezi această experiență alături de un specialist. Programează o sesiune cu Alina Agache pe WiseTeach și descoperă, într-un cadru sigur și cu reguli clare, cum arată un grup pe care, de data aceasta, îl alegi tu.