Nu Orice Om Dificil Este Narcisist: Ce spune de fapt psihologia despre eticheta pe care o punem cel mai ușor

A devenit cea mai rapidă concluzie din discuțiile noastre. Cineva nu răspunde la mesaj, nu cedează într-o ceartă, iar verdictul vine în câteva secunde: e narcisist. Uneori chiar psihopat. Într-un nou episod al podcastului WiseTeach, Claudiu Roman, fondatorul platformei, o are din nou alături pe Iuliana Rotaru, psihoterapeut, hipnoterapeut și specialist NLP, pentru o discuție despre ce înseamnă cu adevărat o tulburare de personalitate, de ce avem nevoie cu toții de un miez de narcisism ca să ieșim în față și cum se transformă trăsăturile care sună îngrijorător în resurse. Pe parcurs, discuția atinge dinamica de cuplu, rolul medicației în terapie și se încheie cu trei exerciții pe care oricine le poate face acasă.

Diferența dintre o trăsătură flexibilă și un tipar rigid

Punctul de plecare e o distincție pe care internetul o ignoră. Un comportament egoist izolat sau o lipsă temporară de empatie, când cineva e epuizat sau stresat, nu înseamnă că acea persoană are o tulburare de personalitate. "O trăsătură este flexibilă", explică Iuliana Rotaru. "Toți avem o doză de narcisism sănătos."

O tulburare clinică arată altfel. Este un tipar rigid, inflexibil și persistent în timp, care se manifestă în toate ariile vieții, acasă, la muncă, în relații, și care ajunge să distrugă legăturile cu cei din jur. Conform manualului DSM-5, se poate vorbi despre tulburare de personalitate narcisistă doar când se identifică un tipar profund de grandiozitate, o nevoie patologică de admirație, o atitudine de superioritate, convingerea că i se cuvine totul și o absență aproape totală a empatiei.

Diferența practică e uriașă. Un diagnostic real presupune o evaluare clinică riguroasă, nu o concluzie trasă după câteva postări sau după o ceartă în cuplu.

De ce am ajuns să etichetăm atât de ușor

Explicația are două straturi. Primul e nevoia de protecție psihologică. Mintea caută scurtături cognitive, iar când o relație doare, e mult mai ușor pentru ego să pună o etichetă în exterior. "Fostul meu partener e narcisist" costă considerabil mai puțin decât "am avut amândoi o dinamică disfuncțională" sau "eu nu am știut să pun limite la timp". A doua variantă cere introspecție, iar introspecția e incomodă.

Al doilea e popularizarea excesivă a psihologiei online. Internetul a preluat termeni clinici complecși și i-a simplificat până la epuizare, iar când noțiuni de psihiatrie devin trenduri, riscăm să numim narcisism orice refuz.

Din discuție se desprinde și o alternativă aplicabilă în orice conflict: vorbim despre comportament, nu despre om. "A face asta înseamnă să punem egal între om și comportament", spune Iuliana Rotaru. "Omul poate avea un comportament negativ acum, iar mâine un comportament pozitiv." "Nu îmi place că ai lăsat farfuria nespălată lângă chiuvetă" e o observație pe care celălalt o poate primi. "Ești cel mai dezorganizat om din lume" nu e.

Doza sănătoasă de narcisism este, de fapt, respect de sine

Aici discuția se răstoarnă. Narcisismul sănătos înseamnă autorespect, stimă de sine și capacitatea de a-ți susține valoarea fără a-i călca pe ceilalți în picioare. E vocea interioară care îți dă putere să pui limite ferme și să nu tolerezi manipularea.

De ce contează? La polul opus, persoanele care chiar se încadrează în tulburare tind să-i vadă pe ceilalți ca pe niște unelte și aplică tactici prin care obțin lucruri pe care nu le-ar oferi voluntar. Fără autorespect, spune ea, putem deveni victime sigure. Invitata amintește citatul potrivit căruia, pentru ca răul să învingă, e suficient ca oamenii buni să nu facă nimic. Iar "a nu face nimic" înseamnă adesea a tăcea și a permite să fii folosit.

Un detaliu important: persoanele cu astfel de tipare nu aplică neapărat aceste tactici conștient. Pentru ele e un stil de viață, singurul pe care îl cunosc. Ceea ce separă zona sănătoasă de cea patologică rămâne empatia și flexibilitatea. În limite sănătoase poți spune "sunt foarte bun în ceea ce fac" și, în același timp, poți asculta și te poți bucura sincer pentru succesul altcuiva.

În cuplu, masca socială cade prima

Relația de cuplu e locul unde aceste dinamici ies cel mai clar la suprafață, pentru că e locul unde stai cu omul zi de zi. În public, o persoană cu astfel de trăsături poate menține o imagine bună, dar oboseala e inevitabilă, masca socială cade, iar partenerul ajunge să vadă cum stau lucrurile.

Claudiu ridică o întrebare care merită pusă: dacă rațional ți-ai dori un cămin în care să îți fie bine, de ce ai vrea să îl cobori tocmai pe omul de lângă tine? Răspunsul e un mecanism de compensare, în spatele căruia stă de obicei un complex de inferioritate. Dacă la muncă mă simt jos, vreau măcar acasă să fiu în poziție de superioritate, iar relația devine un câmp de luptă.

Ce se poate face concret? Terapie de cuplu și învățarea limitelor, pentru amândoi. Cel care are tendința de a-l minimiza pe celălalt are nevoie să își crească stima de sine, ca să nu mai simtă nevoia de a-l face pe partener mai mic. Celălalt are nevoie să învețe să spună "până aici". Invitata adaugă și partea mai puțin confortabilă: când unul începe să pună limite, celălalt pierde combustibilul și poate căuta acea hrană în altă parte. "Terapia de cuplu nu înseamnă neapărat continuarea și păstrarea relației", spune ea.

De ce ai nevoie de un miez narcisic ca să ieși în față

Se spune că pentru a te expune public ai nevoie de un nucleu narcisic și histrionic destul de consistent. Iuliana Rotaru confirmă fără ezitare. Fără o doză sănătoasă din ambele, ca trăsături, nimeni nu ar urca pe o scenă și nu ar vorbi în fața unei camere de filmat. Componenta histrionică oferă plăcerea de a fi văzut, expresivitatea și carisma. Cea narcisică oferă convingerea fermă că ai ceva valoros de transmis și că timpul oamenilor care te ascultă merită câștigat.

Același lucru e valabil pentru multe alte trăsături care, mutate în alt cadru, ar suna îngrijorător. Societatea premiază manifestările extreme, pentru că a ieși din anonimat cere un nivel de îndrăzneală pe care un om obișnuit nu îl accesează ușor. Nicio trăsătură nu e în sine bună sau rea, spune ea. Totul depinde de context, de conștientizare și de scopul în care e folosită. În antreprenoriat sau într-o funcție de conducere ai nevoie de o doză de psihopatie adaptativă, adică de toleranță mare la risc și de capacitatea de a lua decizii ferme, uneori nepopulare, fără a fi paralizat de emoții. În artă ai nevoie de histrionism și de vulnerabilitate, adică de capacitatea de a transpune trăirile brute în creație, prin ceea ce se numește sublimare.

Aici apare o temere pe care Claudiu o formulează direct: dacă artistul face terapie, nu își pierde combustibilul creativ? Răspunsul separă terapia de anestezie. Rolul terapiei nu e să șteargă trăirile intense, ci să ofere un container interior sigur, în care persoana învață că poate trăi aceste furtuni fără să se autodistrugă.

Când lipsa de empatie devine o resursă care salvează vieți

Întrebată în ce profesii lipsa de empatie devine valoroasă, invitata nuanțează. Nu e vorba de lipsă de empatie, ci de o decuplare emoțională făcută strategic, vitală acolo unde procesarea emoțiilor pe loc ar bloca acțiunea imediată: chirurgi, medici de urgență, piloți, pompieri, negociatori de criză. Nu vorbim despre cruzime, ci despre sânge rece și detașare funcțională. Dacă un chirurg care operează pe creier ar începe să plângă de milă sau i-ar tremura mâna gândindu-se la familia pacientului, acea empatie ar putea fi fatală.

Se antrenează sângele rece sau te naști cu el? Ambele, spune ea. Există o predispoziție neurobiologică, un sistem nervos mai puțin reactiv la frică, dar și antrenament: în profesiile medicale, expunerea repetată la cazuri grave creează o desensibilizare treptată, necesară pentru protecția psihică a specialistului.

Din perspectiva NLP, sângele rece e capacitatea de a trece din starea asociată în cea disociată. Asociat înseamnă că ești în interiorul emoției, îți simți inima bătând și trăiești totul la intensitate maximă. Disociat înseamnă că te poți privi pe tine și situația din exterior, ca și cum te-ai vedea pe un ecran de cinema. Interesant e că, în mod natural, facem pe dos: ne asociem cu evenimentele negative și ne disociem de cele pozitive, dintr-un reflex evolutiv care punea răul înainte. Astăzi animalul sălbatic e, cel mai adesea, o critică sau un gând catastrofic, iar peste 90% dintre aceste scenarii, spune ea, nu s-au întâmplat niciodată.

Emoțiile anesteziate și limitele medicației

Discuția atinge și un subiect delicat: ce se întâmplă cu terapia atunci când emoțiile sunt aplatizate medicamentos. Poziția invitatei e echilibrată. Medicația psihiatrică e absolut necesară în fazele de criză acută, în depresii severe sau atacuri de panică invalidante. Problema apare când doza e prea mare, emoțiile sunt complet anesteziate, iar clientul își pierde busola emoțională internă.

"Emoțiile sunt materia primă, combustibilul cu care lucrăm în cabinet", spune ea, amintind că însuși cuvântul emotion vine din e și motion, energie în mișcare. Fără afect, terapia rămâne la nivel intelectual. Obiectivul ideal e o colaborare strânsă între psihoterapeut și medicul psihiatru, pentru doza minimă care oferă stabilitate, dar permite procesarea emoțiilor în siguranță.

De aici, discuția se extinde spre relația noastră cu emoțiile neplăcute. Tristețea are un rol: ne oferă termenul de comparație fără de care nu am recunoaște bucuria și ne semnalează, poate, o graniță încălcată. Fuga de ele nu le rezolvă, le amplifică. Iar anestezia ia multe forme, de la substanțe la mâncat compulsiv, care ascunde de cele mai multe ori un gol interior. Ca psihoterapeut, ea nu pune diagnostice psihiatrice, dar recomandă un consult medical când sunt în joc sănătatea și siguranța clientului, fiind atentă și la cauzele fiziologice: o hipertiroidie poate genera anxietate intensă și atacuri de panică severe fără să existe o traumă în spate.

Din suferință, resursă: trei exerciții pe care le poți face astăzi

Transformarea suferinței într-o resursă se face prin recadrare (reframing), un termen din programarea neurolingvistică. Prin întrebări adresate strategic, omul e ajutat să schimbe lentila prin care privește evenimentul: ce te-a învățat acea experiență despre tine, ce resurse ai fost obligat să îți dezvolți. Suferința neînțeleasă rămâne o rană deschisă. Înțeleasă și integrată, poate deveni înțelepciune sau compasiune. Nu putem schimba faptul istoric, dar putem schimba semnificația pe care i-o dăm astăzi.

Pentru partea practică, invitata a propus trei exerciții în timpul live-ului. Primul este o respirație abdominală combinată cu vizualizare: inspiri pe nas, lăsând abdomenul să se umfle ca un balon, și îți imaginezi că aduci în corp o culoare caldă, care reprezintă starea de care ai nevoie; expiri pe gură, iar odată cu aerul iese o culoare închisă și tensiunea adunată peste zi. Ideal, câteva minute.

Al doilea e pentru cei care vizualizează mai greu și sunt mai degrabă kinestezici. Cu ochii închiși, îți imaginezi că ții în palme un material moale, îi simți textura și greutatea, și modelezi din el o sferă în care aduci starea de care ai nevoie: calm, bucurie sau energie. Când ești mulțumit de formă și de culoare, o inspiri adânc sau o așezi cu mâna în corp, la nivelul pieptului.

Al treilea este ancorarea unei stări resursă. Îți amintești un moment în care ai simțit resursa de care ai nevoie, de exemplu încrederea, la intensitate maximă, și îl retrăiești prin proprii ochi, cu ce vedeai, ce auzeai și ce simțeai în corp. Când ești în vârful stării, faci un gest discret și unic, de exemplu presezi arătătorul și degetul mare de la mâna stângă, îl ții câteva secunde și îl eliberezi. Repeți de trei sau patru ori, apoi testezi: refaci gestul și observi dacă starea revine. O precizare apărută din observația lui Claudiu: exercițiul merge cel mai bine când pornești dintr-o stare relativ stabilă, pentru că o ancoră creată la intensitate mică se poate prăbuși într-un moment de criză.

Iar ideea cu care invitata încheie episodul rezumă toată discuția: nicio trăsătură nu este complet bună sau rea. Totul depinde de conștientizare, de măsură și de direcția în care alegem să ne folosim resursele interioare.

Dacă te regăsești într-o dinamică de cuplu care te epuizează, dacă ai învățat să tolerezi mai mult decât ar trebui sau dacă vrei să înveți concret cum să îți antrenezi stările de calm și încredere, ai la cine să apelezi. Programează o sesiune cu Iuliana Rotaru pe WiseTeach și lucrează, cu un specialist în psihoterapie, hipnoză ericksoniană și NLP, la limitele și la resursele tale interioare. Iar dacă vrei să explorezi și alte programe de dezvoltare personală, poți vedea cursurile de pe WiseTeach.