Adicția Nu Este o Problemă de Voință: De ce compasiunea de sine schimbă mai mult decât autocritica

Sunt momente în care simți că pierzi controlul. Aprinzi o țigară deși te-ai jurat că te lași, mănânci necontrolat pe fond de stres sau cumperi lucruri de care nu ai nevoie. Într-un nou episod al podcastului WiseTeach, Claudiu Roman, fondatorul platformei, a stat de vorbă despre exact aceste momente cu Sabina Elena Chachula, psiholog clinician autonom și psihoterapeut de familie și cuplu în supervizare, care lucrează zi de zi cu oameni blocați în comportamente adictive.

Discuția pornește de la o idee pe care mai toți am auzit-o: dacă ai suficientă voință, te lași. De aici coboară spre ce se află de fapt sub un obicei greu de oprit, de la durerea din spatele lui până la rolul familiei în menținerea comportamentului. Sabina explică de ce autocritica nu produce schimbare, cum se diferențiază compasiunea de sine de o scuză comodă și ce e de făcut în ziua în care ai cedat din nou.

Adicția nu este o problemă de voință

Prima corecție pe care o face Sabina Elena Chachula vizează poziția din care privim adicția altcuiva. Din afară, concluzia vine repede: nu are destulă voință. Argumentul se prăbușește însă de îndată ce te uiți la oameni cu vieți pe care le considerăm de succes, construite cu disciplină, și care totuși au o dependență. Au voință, doar că pe un anumit plan există o deficiență pe care ea singură nu o acoperă.

A doua corecție ține de ce anume numim adicție. Nu vorbim doar de substanțe: social media, telefonul, jocurile de noroc, munca, cumpărăturile și chiar oamenii intră în aceeași categorie. Sabina merge până la capăt: dacă am fi sinceri cu noi, aproape fiecare dintre noi ar descoperi cel puțin o adicție.

De aici și întrebarea despre cafeaua de dimineață, ritualul cel mai acceptat social dintre toate. Formal, e un comportament repetitiv, deci un simptom. Practic, spune Sabina, contează cantitatea, modul și ce se întâmplă în interiorul tău: o cafea băută ca moment de plăcere e altceva decât una băută zilnic cu convingerea că îți face rău și cu neputința de a renunța.

Ce problemă îți rezolvă o țigară înainte să devină ea problema

Întrebarea mută atenția de la consecințe la funcție, iar răspunsul Sabinei e direct: „Țigara este la început o soluție, ca un pansament. Problemele vin după."

Funcțiile sunt pe trei niveluri. Emoțional, o țigară reduce anxietatea, calmează nervii, umple un gol. Psihologic, îți dă un ritual și un moment doar al tău, plus senzația că deții controlul asupra a ceva. Social, creează apartenență: oriunde ieși la o țigară găsești alți fumători, așa că devine un pretext de apropiere. Sabina observă că uneori tocmai cei care par extrovertiți au, de fapt, anxietate socială.

Peste toate se adaugă nivelul fiziologic. Nicotina activează sistemul de recompensă, crește dopamina și influențează serotonina, iar creierul învață repede asocierea: când ești stresat, o țigară ajută. Se adaugă și respirația, pentru că tragi fumul, îl ții câteva secunde și expiri, deci timp de o țigară respiri controlat, aproape ca într-un exercițiu de relaxare.

Momentul în care soluția devine problemă e ușor de recunoscut: când țigara e singurul răspuns. Stresul, plictiseala, tristețea, furia și chiar bucuria primesc aceeași reacție. Din acel punct, spune Sabina, țigara nu mai rezolvă nimic, doar ascunde și creează altele. Sevrajul de nicotină se poate diminua; partea grea e adicția psihologică, gestul și întrebarea „ce fac cu mâinile".

Durerea din spatele comportamentului, nu comportamentul din față

Sabina spune că îi place abordarea lui Gabor Maté, care descrie adicția ca pe o cârjă: ceva ce chiar te ajută, într-un anumit moment al vieții, să rămâi în picioare. Întrebarea lui nu este de ce fumezi, ci care e durerea din spatele adicției. Schimbarea de întrebare mută discuția de la caracter la istorie.

Iar istoria începe, de cele mai multe ori, devreme. Traumele vechi sunt legate de neglijență, abuz, rușine și atașament nesigur, iar urmele lor sunt frica, anxietatea, golul interior și teama de abandon. Copilul care nu primește iubire, siguranță și validare învață să se panseze singur, agățându-se de ce are la îndemână: un obiect, un comportament, o persoană. La maturitate, pansamentul devine alcool, țigări, mâncare, jocuri sau relații nesănătoase. Cum o spune ea, „adicția este de multe ori modul în care un adult încearcă să calmeze o durere pe care un copil nu a avut cu cine să o împartă."

Există și o capcană aici: conștientizarea nu este integrare. Claudiu a povestit cazul unei persoane care, după terapie, ajunsese să aibă o explicație pentru fiecare comportament nociv, fără ca ceva să se schimbe. Iar așteptarea cu care mulți intră în terapie, aceea de a schimba în trei ședințe obiceiuri de treizeci de ani, este imposibil de îndeplinit.

Când adicția nu este o substanță, ci o persoană

Una dintre cele mai puternice secvențe ale episodului e cea despre dependența de relații care fac rău. Mecanismul, explică Sabina, e repetarea unui tipar învățat. Dacă în copilărie iubirea a venit condiționat, creierul reține o regulă simplă: respingerea e echivalentă cu iubirea, iar iubirea trebuie meritată prin efort, probe și uneori umilință. Ca adult, vei fi atras exact de dinamica pe care o recunoști.

Sabina adaugă o observație care schimbă unghiul: nu există victimă fără agresor și nici agresor fără victimă, iar în adicție lucrurile stau la fel. „Nu există dependent fără alt dependent." O dependență, ca și un conflict, e întreținută de ambele părți. Consecința e dură: dacă unul dintre parteneri se vindecă, relația fie evoluează, dacă și celălalt recunoaște problema, fie se dizolvă. De multe ori, spune ea, se dizolvă.

Un spectator a întrebat ce dependențe pot apărea dacă ai copilărit cu o persoană cu trăsături narcisice. Răspunsul: practic orice, pentru că rana de bază e că nu ai fost văzut și auzit. Ca adult tinzi să cauți același mediu, fiindcă e ceea ce cunoști și, oricât ar suna de contraintuitiv, e confortabil, în timp ce o relație liniștită poate părea plictisitoare sau chiar suspectă.

Adicția ca simptom al întregului sistem

Formarea de bază a Sabinei este în terapie sistemică, iar acesta e unghiul din care explică de ce abordarea funcționează bine în adicții. Terapia sistemică nu se uită doar la persoana dependentă, ci la întregul sistem în care trăiește: familia, cuplul, prietenii, mediul de lucru. Dependența e citită ca simptom al sistemului, nu ca defect individual.

Practic, se lucrează cu dinamici de rușine, secrete, loialitate și sacrificiu, familia e ajutată să treacă de la control și moralizare la suport și limite sănătoase, iar emoțiile tuturor primesc spațiu, nu doar ale celui dependent. Principiul care ține totul laolaltă, spune Sabina, e că schimbarea unui singur element din sistem schimbă întregul sistem.

Exemplul pentru fumat e concret. Dacă într-un cuplu doar unul fumează, celălalt e afectat prin buget, prin riscul de boală și frica asociată lui, prin miros. Iar partenerul care nu fumează poate veni cu o poveste proprie, un părinte fumător sau un deces pus pe seama fumatului, așa că un conflict aparent banal are în spate două istorii care se ciocnesc. Tot aici intră adicția de muncă, singura care se bucură de respect social, și perfecționismul, care pune presiune pe tot sistemul.

De ce ne este atât de greu să fim blânzi cu noi înșine

Întrebarea lui Claudiu e simplă: de ce ne vine atât de greu să ne spunem că am greșit și că nu e sfârșitul lumii. Sabina identifică sursa în medii în care greșeala era pedepsită, nu înțeleasă, și în care performanța era condiția iubirii, iar emoțiile erau minimalizate: nu mai plânge, nu e mare lucru, o să treacă.

Mesajele acelea nu dispar, se transformă în voce interioară: trebuie să fii perfect, nu ai voie să greșești, iar dacă ai cedat, ești slab. Blândețea ajunge confundată cu slăbiciunea, o confuzie pe care Sabina o vede întărită mai ales în creșterea băieților.

Blândețea este, de fapt, un indicator al compasiunii de sine, iar efectele se văd zilnic: mai puțină anxietate, o frică mai mică de greșeală și, paradoxal pentru cine se teme de relaxarea standardelor, mai multă motivație de a schimba comportamentele nocive, pentru că nu mai vrei să îți faci rău. Diferența față de autocompătimire rămâne esențială: compasiunea de sine înseamnă recunoașterea durerii, înțelegerea contextului în care nu ai avut alte resurse și asumarea responsabilității, pe când autocompătimirea te blochează în poveste și te face victima propriei vieți.

Vinovăția care te mișcă și vinovăția care te blochează

Un spectator a întrebat de ce poate apărea vinovăția chiar și atunci când te lași de fumat, nu doar când cedezi. Când cedezi, vinovăția vine din convingerea că nu ai avut destulă voință, iar peste ea se așază rușinea și dezamăgirea, a ta și a celor cărora le-ai promis. Când reușești, apare altceva: ciuda că nu ai făcut-o mai devreme și părerea de rău pentru partea din tine care a suferit inutil.

Aici apare o nuanță pe care puțini o spun deschis: Sabina nu consideră vinovăția complet inutilă. Puțină vinovăție chiar ajută, pentru că ai nevoie de un disconfort ca să te miști. Atât timp cât nu simți niciun disconfort, nu faci nicio schimbare.

Problema e pragul. Disconfortul care te împinge înainte e una, rușinea cronică e cu totul altceva, pentru că rușinea cere, la rândul ei, o anestezie, iar anestezia cea mai la îndemână e chiar comportamentul de care voiai să scapi. De aceea blândețea nu apare ca o scuză, ci ca o condiție practică a schimbării: cu cât te pedepsești mai tare, cu atât ai mai multă nevoie de cârjă.

Amânarea, mâncatul compulsiv și alternativele concrete

Primul pas rămâne conștientizarea, iar Sabina insistă că mulți nu ajung niciodată la el: spun că le place ce fac, că nu le face rău fizic, că e un bun mijloc de socializare. De abia după ce recunoști problema urmează contextul, adică de ce fumezi, când fumezi, câte țigări și în ce situații, iar apoi asumarea responsabilității.

Pentru cine nu știe de unde să înceapă, Sabina oferă două porți de intrare. Prima: uită-te la compasiunea pe care o ai deja față de un animal de companie, pentru că ea există, doar că e îndreptată în afară. A doua, mai puțin plăcută: durerea nealinată ajunge adesea să fie somatizată, iar atunci începi să ai grijă de tine pentru că nu mai ai încotro.

O tehnică foarte simplă a venit chiar din chatul live: cineva a reușit să se lase de fumat amânând, cu formula „fumez după ce termin treaba asta". Sabina confirmă că funcționează, pentru că amânarea antrenează rezistența la frustrare și, repetată, îți arată că nu ai nevoie de țigara aceea.

Același principiu se aplică mâncatului compulsiv. Nimeni, observă ea, nu mănâncă compulsiv spanac. Se mănâncă zahăr și grăsimi, tot prin sistemul de recompensă, pentru un confort scurt. În momentul poftei, te oprești două minute și te întrebi dacă e foame reală sau altceva: stres, frică, singurătate. Apoi alegi altă formă de reglare, de la respirație și mișcare până la un pahar de apă sau un telefon dat cuiva.

Ziua în care ai cedat și ziua în care îți ești aliat

Recidiva se întâmplă, iar primul lucru de făcut, spune Sabina, e să faci pace cu ideea. Nu te blamezi, ci îți stabilești o dată pentru reluare și îți faci un plan nou. Ce ai reușit până în acel punct rămâne un succes, pentru că e dovada concretă că poți.

Contează însă enorm motivul pentru care te-ai lăsat. Sabina povestește cazul unui om care a renunțat la alcool fiindcă i-a promis partenerei, iar după despărțire s-a reapucat, deși problema nu fusese niciodată a ei. Atât timp cât motivația e doar exterioară, renunțarea nu ține. Iar acolo unde nu s-a lucrat la cauză, adicția tinde să fie înlocuită, uneori cu una care pare inofensivă, cum sunt sportul compulsiv sau controlul obsesiv al meselor. În cabinet, spune ea, renunțarea a venit de multe ori fără să fie obiectivul terapiei: oamenii au lucrat la rădăcină, iar adicția a căzut pe drum.

Cât despre ziua unui om care practică cu adevărat compasiunea de sine, ea nu e o zi perfectă. E o zi în care îți observi starea fără judecată și îți permiți să fii obosit sau anxios, în care greșeala e întâmpinată cu blândețe, în care pui limite ferme, dar fără furie și fără să aștepți să răbufnești, și în care îți faci planuri realiste în loc de liste imposibile care există tocmai ca să te poți critica la final. Sau, cum o spune Sabina, „atunci când ai compasiune față de tine nu mai ești dușmanul tău, ești aliatul tău."

Dacă te regăsești în vreunul dintre tiparele din acest episod, fie că e vorba de o țigară pe care nu reușești să o lași, de mâncatul pe fond de stres sau de o relație din care ieși și te întorci, pasul următor nu este să îți promiți că de mâine ai mai multă voință. Programează o sesiune cu Sabina Elena Chachula pe WiseTeach și lucrează la durerea din spatele comportamentului, nu doar la comportament. Sabina lucrează online și la cabinet, cu adicții, anxietate, doliu, traume vechi și dificultăți de cuplu.