Stima de Sine Nu Se Vede în Ce Spui Despre Tine: Se vede în ce îți permiți să faci

Podcastul WiseTeach ajunge, episod după episod, la subiecte care se simt în viața de zi cu zi, chiar dacă rareori sunt spuse cu voce tare. Claudiu Roman, fondatorul platformei, l-a avut de data asta alături pe Ionuț Murguleț, hipnoterapeut specializat în hipnoză clinică, pentru o discuție despre stima de sine și despre felul în care ea se clădește din interior spre exterior, în loc să fie reparată din mers.

Punctul de plecare a fost foarte concret: momentul în care te uiți în oglindă și simți că poate nu ești de ajuns, sau momentul în care postezi ceva și aștepți like-uri ca pe o confirmare că exiști. De acolo, discuția a mers spre frazele din copilărie care devin voci interioare, spre granița dintre nevoia normală de apreciere și dependența de validare, spre vinovăția care apare după un refuz și spre ce poate și ce nu poate face hipnoza clinică.

Cum arată o stimă de sine scăzută într-o zi obișnuită

Întrebat cum se recunoaște o stimă de sine scăzută, Ionuț Murguleț nu descrie un om cu capul plecat care spune despre el că nu e bun de nimic. Descrie un om care arată ca oricare dintre noi. Omul care intră într-o ședință, are o idee și nu o spune. Omul care vrea să spună nu și spune da. Omul care pune o fotografie și verifică de zece ori cine a apreciat-o. Omul care primește un compliment și îl respinge imediat. Omul care face o greșeală mică și se macină trei zile cu ea.

„Stima de sine scăzută nu se vede în ce spui despre tine. Se vede în ce îți permiți și ce nu îți permiți să faci."

Observația mută locul în care te uiți: nu la cuvinte, la comportamente. Și mai schimbă ceva, pentru că nu toți oamenii cu o stimă de sine fragilă se văd. Unii joacă bine: stau drept, privesc în ochi, spun da cu aerul cuiva care e în control, iar în interior se contrazic complet. În varianta asta, spune Murguleț, doare mai tare, pentru că omul joacă rolul toată ziua și ajunge să nu se mai recunoască.

Claudiu Roman a dat un exemplu propriu: prima fotografie pusă pe Facebook, cu palmele transpirate și o anxietate greu de justificat pentru ceea ce era, până la urmă, doar o poză.

De ce ne comparăm, deși știm că nu ne ajută

Îndemnul de a nu te compara cu alții e atât de repetat încât și-a tocit efectul, iar oamenii se compară în continuare. Explicația lui Murguleț pornește de la ceva simplu: mintea caută repere. Nu compararea e problema, ci concluzia care vine după ea. Să te uiți la cineva și să te întrebi unde ești tu e un gest normal de orientare. Să tragi concluzia că el valorează mai mult decât tine e altceva.

La asta se adaugă o eroare de calcul pe care o facem fără să ne dăm seama. Despre noi știm tot: îndoielile, zilele proaste, lucrurile nerezolvate. Despre celălalt vedem doar ce ni se arată. O fotografie din vacanță ajunge la noi fără contextul ei, iar noi o punem alături de interiorul nostru complet.

Soluția propusă nu e să nu te mai uiți, ci să schimbi întrebarea. În loc de „de ce nu sunt ca el", Murguleț propune „ce văd la el și mi-aș dori să construiesc și eu în viața mea". Prima întrebare te lasă pe loc, a doua îți dă o direcție. Partea dificilă e că funcționează doar când ești lucid. Într-o zi grea nu mai faci analize: deschizi aplicația, vezi oameni care zâmbesc în fotografii și pleci de acolo mai prost decât ai venit, fix când ai cea mai puțină rezistență.

Comentariul unui necunoscut și rana pe care cade

De ce ne afectează un comentariu răutăcios de la cineva din care vedem doar un nume de utilizator? Răspunsul lui Murguleț mută atenția de la comentariu la noi: nu doare comentariul în sine, doare ce înseamnă el pentru noi. Dacă cineva îți spune că ești urât și tu ești împăcat cu tine, rămâne părerea lui. Dacă tu te întrebai deja dacă ești suficient de bun, comentariul cade exact pe rana deschisă.

De aici și exercițiul propus. Data viitoare când cineva spune ceva despre tine, întreabă-te dacă îți spune un fapt despre tine sau părerea lui despre tine.

„Nu orice părere merită să devină vocea ta interioară."

Claudiu Roman a adus în discuție cât de frecvent a devenit bullyingul online și cât de tare afectează oameni care, altfel, funcționează bine. Concluzia amândurora e că agresiunea din comentarii rareori creează problema; de obicei pune sare pe o rană care exista deja. Asta nu o face acceptabilă, înseamnă doar că apărarea nu se construiește blocând oameni, ci trecând din participant în observator. Nimic nu se schimbă fără conștientizare, insistă Murguleț.

Unde se termină aprecierea și începe dependența de validare

Nevoia de apreciere e normală. Întrebarea prin care Murguleț verifică unde devine problematică e scurtă: dacă nu te laudă nimeni, mai poți fi mulțumit de ceea ce ai făcut? Dacă răspunsul e da, lucrurile stau bine, îți place să fii apreciat, dar nu depinzi de asta. Dacă ai nevoie ca altcineva să îți spună că ești bun, inteligent sau valoros ca să poți crede și tu asta, validarea a devenit combustibil, nu bonus.

Testul practic durează o zi. Gândește-te la un lucru pe care l-ai făcut bine în ultima perioadă, nu îl spune nimănui, nu îl posta, nu cere părerea nimănui și vezi dacă poți să te bucuri singur de el.

Claudiu Roman l-a pus în legătură cu o altă formă de autonomie, capacitatea de a te bucura de o masă la restaurant și atunci când ești singur. Nu înseamnă că asta devine regula, înseamnă doar că prezența cuiva lângă tine nu mai e condiția necesară ca experiența să conteze.

Diferența e mai mare decât pare. Cine primește aprecierea ca pe un adaos își păstrează evaluarea proprie intactă. Cine o primește ca pe o confirmare de existență își externalizează valoarea către oameni care nici nu știu că o dețin.

De la „nu ești în stare" la afirmațiile pozitive

Mecanismul prin care o frază din copilărie devine voce interioară la maturitate e, în descrierea lui Murguleț, simplu și de asta eficient. Un copil căruia i se spune des că nu e în stare nu o tratează ca pe opinia unui adult, o ia ca pe un adevăr despre el. Copilul crește, dar propoziția rămâne, iar acum nu o mai spune nimeni din exterior, o spui tu. Faptul că ai auzit o propoziție de o mie de ori nu o face adevărată.

De aici și ordinea pașilor. Primul pas nu e gândirea pozitivă, ci observarea: cine vorbește acum în capul meu? Uneori răspunsul e mama, uneori tata, uneori un automatism preluat fără filtru, iar decizia o ia tiparul, nu tu.

Claudiu Roman a dat exemple din ambele direcții: un „ești descurcăreț, te descurci" repetat de mama lui până la vârsta adultă, care îl ajută și azi în situații noi, și, în partea cealaltă, mesaje construite în jurul fricii de a rămâne singur, livrate prin „lasă că fac eu pentru tine".

Pe afirmațiile pozitive are o poziție nuanțată. Pot ajuta, dar nu în varianta în care îți repeți de cincizeci de ori că ești extraordinar: dacă în interior crezi că ești un ratat, apare imediat vocea care spune hai să fim serioși. Formularea care trece mai ușor e una de tipul pot să învăț să am mai multă încredere în mine.

„Nu trebuie să te convingi într-o zi că ești perfect. Trebuie să începi să nu te mai tratezi ca și cum ai fi dușmanul tău."

Vinovăția care apare după un nu

De ce ne simțim vinovați când spunem nu, chiar și când refuzul e întemeiat? Explicația se învață devreme: un om bun trebuie să fie disponibil. Copiii sunt lăudați când ascultă și când ajută, iar concluzia care rămâne e că valoarea noastră depinde de cât de mulțumiți sunt ceilalți. Așa se ajunge la da spus în locul unui nu, după care celălalt pleacă mulțumit și tu rămâi supărat pe tine.

Murguleț spune răspicat că nu trebuie să fii disponibil pentru toată lumea ca să fii un om bun. Iar partea practică e contraintuitivă: când spui nu, spune-l și oprește-te, fără explicațiile care transformă refuzul într-o cerere de aprobare.

Vinovăția va apărea oricum la început, și aici e cea mai utilă distincție a discuției: ea nu e o dovadă că ai greșit, uneori e doar semnalul că faci ceva cu care nu ești obișnuit. Întrebarea care desface frica e tot una scurtă: și dacă se supără, ce se întâmplă?

Claudiu Roman a descris ce l-a ajutat pe el: să câștige timp cu un „îți dau răspunsul mai târziu" și să își noteze refuzul ca pe un mic discurs, învățat aproape pe de rost. Chinuitor la început, dar funcțional, iar Murguleț l-a numit primul semn că începi să te respecți. Riscul variantei contrare se adună: un nu nespus de prea multe ori devine frustrare, care iese mai târziu într-o formă pe care nu o mai controlează nimeni.

Încrederea reală cere ajutor

Una dintre cele mai răspândite confuzii despre stima de sine e că un om încrezător le face pe toate singur. Murguleț consideră exact invers: să poți spune că ai nevoie de ajutor și că aici nu te descurci e un semn că te cunoști și că te valorizezi. Nu trebuie să demonstrezi permanent că poți.

Exercițiul e la fel de scurt ca celelalte. Gândește-te la un lucru pe care îl faci singur, deși ai putea cere ajutor, și întreabă-te de ce nu ceri. Cei doi au trecut prin trei răspunsuri: o formă de victimizare sau evitarea unui posibil refuz; varianta sănătoasă, în care chiar îți e confortabil singur; și extrema opusă, în care altcineva trebuie să facă totul pentru tine. Claudiu Roman a adus o comparație din business: cine conduce o companie cu sute de angajați nu face totul singur, iar delegarea presupune încredere, nu absența ei.

În sesiunea de întrebări din chat, Murguleț a atins și un alt mit. Sunt oameni convinși că au o stimă de sine solidă, dar ce au de fapt e tupeu, iar asta se vede când sunt loviți: cad la fel ca toți ceilalți. Pe sindromul impostorului, care apare des la oameni competenți, explicația lui e scurtă și o dă ca pe părerea lui, nu ca pe o concluzie de cercetare: oamenii aceia se autosabotează.

Ce poate și ce nu poate face hipnoza clinică

Murguleț e direct în privința limitelor metodei cu care lucrează: hipnoza nu te transformă în alt om. Nu te așezi pe un scaun, închizi ochii și te ridici Superman.

„Hipnoza nu face munca în locul tău, dar te poate ajuta să o faci."

Ce poate face, în descrierea lui, e să lucreze cu reacțiile: frica de a fi privit, de a vorbi, de a fi evaluat, de a greși, de a spune nu. Poate ajuta la diminuarea autocriticii și a nesiguranței. De cele mai multe ori, spune el, omul știe ce ar trebui să facă, dar se blochează exact în situația respectivă, iar o reacție repetată de sute de ori nu se schimbă doar cu voință.

Testul pe care îl propune e pragmatic: dacă ai încercat de mai multe ori să schimbi ceva și ajungi mereu la același rezultat, probabil ai nevoie de o abordare diferită, nu de mai multă hotărâre. Cu un avertisment: nu există rețetă și nu există termen fix. Durata depinde de implicarea fiecăruia, iar așteptarea unei pastile minune e cel mai sigur mod de a rata procesul.

Întrebat cât durează reconstrucția, a explicat totul prin rezistența la schimbare, pe care o descrie în termenii lui ca pe un rol de protecție al creierului: ceva din noi preferă să rămânem pe loc, iar când decidem cu adevărat, blocajul cedează. E felul lui de a descrie fenomenul, nu un model clinic, iar nimic din episod nu înlocuiește evaluarea unui specialist.

Nu trebuie să doară ca să începi

Ultima parte a discuției a plecat de la o întrebare pe care și-o pun mulți: chiar e nevoie de o pierdere sau de o perioadă catastrofală ca să începi să lucrezi cu tine? Răspunsul lui Murguleț e că nu, deși în practică așa se întâmplă de obicei, pentru că durerea împinge. Ideal e să începi când apar primele nelămuriri.

Cel mai interesant lucru pe care îl spune aici e despre normalizare. Când trăiești mult timp cu un disconfort, ajungi să nu îl mai simți, și abia după ce îl eliberezi te întrebi cum ai trăit așa. Claudiu Roman a comparat asta cu sala: când nu mergi nu simți mare lucru, iar când revii realizezi brusc cât de prost te simțeai înainte.

De aici și atenția lui față de formula sunt împăcat cu mine, care uneori e reală și uneori e o păcăleală fină. Sunt oameni care trăiesc o viață de suferință, o explică prin soartă, și nu fac niciodată pasul. Imaginea pe care o folosește e cea din Matrix: stăm toți acolo, până când cineva se ridică peste gard și vede altceva. Ce separă dorința de schimbare e un plan.

Informația e azi peste tot, deci conștientizarea a devenit mai ușoară, dar integrarea mai grea, pentru că atenția e consumată de derulatul la infinit. Iar răbdarea, spune Murguleț, se antrenează la fel de bine cum se pierde.

Dacă te-ai regăsit în ceva din discuția asta, de la da-urile spuse în locul unor nu-uri până la nevoia de a verifica de zece ori cine ți-a apreciat ultima postare, primul pas nu e să devii alt om. Programează o sesiune cu Ionuț Murguleț pe WiseTeach și lucrează, într-un cadru în care nu trebuie să demonstrezi nimic, exact cu tiparele care întrețin autocritica și dependența de validare. Prima ședință de cunoaștere este gratuită, iar pe profilul lui găsești metoda de lucru, formarea și tariful unei sesiuni individuale.